Debut intarziat

Pentru ca am aflat de curand ca trecutul fiecaruia dintre noi e mai dinamic decat am crezut prin simplul fapt ca istoria personala este reconceptualizata cu fiecare eveniment major din viata noastra,

Pentru ca am dat din greseala peste una dintre primele mele zbateri literar-artistice, am zis sa nu fiu egoista si sa impart cu voi, reinventandu-mi astfel debutul prin mijloace moderne, sub privirile voastre pixelate...

So, iata ce se asternea din "penelul" meu de adolescenta (titlul era "pagina din jurnalul unei tipe sufoca(n)te")

"21.10.2005 00:25 (cu greu am realizat data)

Scriu la lumina mult prea orbitoare a unei lampi mult prea domestice (aveam sa scriu de fapt "casnice") pentru trairile mele de acum. Poate ar trebui sa scriu pe intuneric, sa las pixul sa mearga pe o traiectorie aleatorie dar atunci scrisul meu n-ar mai fi decat niste prelungiri ale noptii si eu incerc sa-l fac prelungiri ale fiintei mele.

Umbra chitarii asternuta teatral pe peretele de vizavi anima atmosfera sufocanta din camera.

Imi aud rasuflarea dar continuu sa cred ca e doar o inchipuire...ah! si ticaitul ticnit al unui ceas care a incetat demult sa mai masoare timpul, ma innebuneste efectiv.

In lumina directa a lampii straluceste ametitor carcasa casetei Adei Milea - Absurdistan = un tip isi indeasa o chitara pe gura. Poate asa ar trebui sa fac si eu ca sa tac naibii o data si sa incetez sa astern in caietul asta cuvintele care nu fac altceva decat sa ma devoreze litera cu litera.

Sunt pierduta intre a si b si c si d si e si f si...sa ma ajute cineva sa ajung mai repede la z!!!!!! Se poate?

Nu...e pustiu in jurul meu...pana si cainii si-au incetat latratul lor asurzitor...nu mai e nimeni! NIMENI...Doar eu - un martir al noptii, un erou al unui myself ratacit undeva intr-o zi friguroasa de toamna, incremenit intr-o mana ireala, protectoare dar Dumnezeule! atat de efemera...

Ma descompun celula cu celula...doar o teribila durere de cap iscata din seninul noptii imi aminteste de mine, de partea fizica/materiala a mine-lui meu.

Nici nu e nevoie de mai mult. E de ajuns.

Durerea continua iar eu sunt mult prea sleita de puteri ca sa ma lupt cu ea, asa ca cedez si sting lampa in cateva minute doar ca sa ma vad in pat (cu un big eye al unei minti ametite), cu ochii atintiti in tavan, numarand pixelii unei imagini fericite...

...un pixel, doi pixeli, trei pixeli...

Oare de cati e nevoie pentru a face o imagine lizibila? Nu stiu, dar s-ar putea sa aflu in noaptea asta alba - preconizez - si promit sa-ti spun si tie, cititorul meu neinventat inca.

Noapte alba, devoratorule de cuvinte.

Noapte alba!"